POLITICI COMUNITARE: POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

I. Evoluţia în timp a politicii agricole comune

(PAC)

Agricultura

În primul deceniu de activitate al Comunităţii, agricultura reprezenta unul din principalele domenii de activitate ale acesteia, motiv pentru care a fost inclusă în Tratatul de la Roma sau Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană, semnat de Germania, Franţa, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.[3]

Prima abordare a PAC viza obiective precum: creşterea productivităţii prin promovarea progresului tehnic şi prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, precum şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, garantarea unui nivel de viaţă echitabil persoanelor din mediul rural, stabilizarea pieţelor, garantarea securităţii aprovizionărilor, precum şi garantarea unor preţuri rezonabile a produselor agricole către consumator.[4]

Iniţial, PAC a pus accentul pe încurajarea creşterii productivităţii agricole pentru a le asigura consumatorilor o aprovizionare constantă cu produse alimentare la preţuri accesibile, dar şi pentru a crea un sector agricol viabil pentru Uniunea Europeană. Aceste deziderate îşi au rădăcinile în Europa de Vest a anilor `50, când societatea era profund marcată de anii de război, iar agricultura era paralizată, împiedicând aprovizionarea cu alimente a cetăţenilor.

Prin intermediul PAC, agricultorii beneficiau de subvenţii şi sisteme care le garantau preţuri ridicate ce îi stimulau să producă mai mult. Se acordau de asemenea şi ajutoare financiare ce aveau drept scop restructurarea agriculturii, precum sprijinirea investiţiilor în ferme în sensul gestionării şi dezvoltării capacităţilor lor tehnologice pentru a se putea adapta la condiţiile economice şi sociale ale vremii.[5]

La fondarea Comunităţii Economice Europene, deschiderea pieţii Comunităţii către comerţul cu manufacturi a fost o modalitate relativ simplă de eliminare treptată a tarifelor şi a cotelor, însă în ceea ce priveşte piaţa agricolă comună renunţarea la tarife şi cote a rezolvat doar o mică parte a problemei. O piaţă comună pentru agricultură, care să înlocuiască pieţele naţionale s-a dovedit a fi mai dificil de administrat de către Comunitate decât era de aşteptat. Din acest punct de vedere ar fi fost mai simplu ca piaţa comună să se rezume doar la industrie, însă francezilor le-a fost teamă de perspectiva unei competiţii industriale cu germanii şi, deoarece aveau un sector agricol competitiv, au insistat deschiderea pieţei comune către agricultură.[6]

Astfel, preţurile produselor agricole erau decise de Consiliul de Miniştri ai Agriculturii, erau colectate taxele asupra importurilor din afara Comunităţii, iar surplusul de producţie era cumpărat pentru depozitare.

UE

Această politică a afectat, însă, Marea Britanie, care, încă din secolul al XIX-lea adoptase comerţul liber şi era obişnuită cu preţurile scăzute la hrană, pe care o importau în cantităţi mari din Statele Unite şi Commonwealth, oferind de asemenea şi subvenţii fermierilor britanici pentru a menţine preţurile mici la hrană.[7] Odată cu adoptarea PAC şi aderarea Marii Britanii la Uniunea Europeană, cetăţenii britanici au început să se confrunte cu preţurile mari la alimente, cu atât mai mult cu cât preţurile Comunităţii erau la vremea respectivă cu mult peste preţurile din întreaga lume.

Însă cele mai mari nemulţumiri în ceea ce priveşte Marea Britanie au fost legate de buget, care într-un procent majoritar finanţa politicile agricole, în condiţiile în care sectorul agricol britanic nu era la fel de dezvoltat precum cel francez.

Cu toate acestea, PAC a contribuit pozitiv la creşterea economică şi a reuşit să garanteze aprovizionarea consumatorului european cu o gama amplă de produse alimentare la un preţ rezonabil. Astfel, până la jumătatea anilor `90, PAC a reprezentat politica comunitară cea mai importantă, iar Uniunea Europeană s-a transformat în principalul exportator mondial de produse agricole. Sistemul a manifestat, însă, o serie de deficienţe atunci când Comunitatea a început să acumuleze stocuri mari de alimente („munţi de unt” şi „lacuri de vin”), fiind nevoită să ridice plafonul perceptelor sale din impozite, acest lucru necesitând acordul unanim al statelor membre.

Costurile acestei politici ajunseseră să fie inacceptabile, iar la finalul decadei anilor `80 exista deja un acord generalizat privind nevoia unei reforme.

Astfel, pentru a institui controlul financiar, Consiliul Europei a convenit în 1988, asupra unui pachet de măsuri propus de Delors, care urma să introducă „perspectiva financiară”, stabilind limitele principalelor capitole ale cheltuielilor Comunităţii de-a lungul următorilor cinci ani (1988-1992). În urma acestor măsuri, creşterea cheltuielilor pentru agricultură a fost restrânsă la mai puţin de trei sferturi din rata totală de creştere.[8]

În iunie 1992, Consiliul de Miniştri ai Agriculturii au adoptat formal reforma PAC, la iniţiativa comisarului responsabil pentru agricultură, Ray MacSharry, care a asigurat o reducere de 15% din preţul subvenţionat al cărnii de vită şi de aproape o treime din preţul cerealelor. Chiar dacă nivelul cheltuielilor nu au fost micşorate, totuşi, aceste măsuri au eliminat dinamica expansionistă a PAC şi au pregătit terenul pentru viitoarea reformă.

Deoarece începând cu sfârşitul anilor `90 devenea tot mai iminentă extinderea către Est, care ar fi adus cu sine perspectiva unei largi populaţii agrare care ar fi produs excedente mari dacă ar fi fost plătită la preţurile comunitare de atunci, era  nevoie de o nouă reformă a PAC.

Agenda 2000 a introdus noi modificări la PAC, reducând subvenţiile cu 15% pentru cereale şi cu 20% pentru carnea de vită, fără a afecta însă în mod substanţial subvenţiile pentru lactate.[9]

Reforma Agenda 2000 a favorizat competitivitatea agriculturii europene şi a introdus un element fundamental nou – politică de dezvoltare rurală menită să încurajeze numeroase iniţiative rurale prin ajutorarea agricultorilor în restructurarea fermelor şi diversificarea şi îmbunătăţirea comercializării produselor.

În anul 2003 s-a convenit asupra unei reforme în domeniul politicii agricole comune noi, măsuri care sunt aplicabile şi în prezent: principalul element cheie îl reprezintă cererea, iar agricultorii nu mai sunt plătiţi doar pentru a produce produse.

II. Cadrul legislativ şi instituţional al PAC

Fundamentul juridic al PAC îl constituie articolele 38-47 din Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (1957).

Din punct de vedere instituţional, cadrul de aplicare, decizie şi implementare revine unei serii cheie de instituţii europene, precum Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European sau Curtea de Conturi. Fiecare dintre aceste instituţii cooperează pentru asigurarea bunei funcţionări a mecanismelor necesare implementării politicii agricole comune în toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Comisia Europeană este responsabilă cu iniţiativa şi formularea propunerilor în domeniul politicii agricole, desfăşurându-şi activitatea prin Direcţii Generale şi Servicii Auxiliare, Direcţii şi Divizii, în cazul actual prin intermediul Direcţiei Generale Politici Agricole.[10]

În plus faţă de iniţierea şi prepararea propunerilor normative, Comisia Europeană este responsabilă şi de gestiunea zilnică a PAC, prin urmărirea pieţelor şi introducerea ajustărilor necesare. În această privinţă, Comisia este asistată de Comitetele de Gestiune pe fiecare sector, comitete formate din experţi ale ministerelor naţionale şi prezidate de către Comisie.

Comisia supraveghează de asemenea şi îndeplinirea obligaţiilor pe care le au instanţele naţionale ce sunt responsabile cu aplicarea politicilor agricole la nivel naţional, cum ar fi ministerele de agricultură.

Prin intermediul Comitetelor consultative ale agriculturii UE, Comisia consultă, cu caracter periodic şi formal, sectorul neguvernamental, care include producători, cooperative, sectorul de transformare şi comercializare, lucrătorii agricoli şi consumatorii Uniunii Europene.

Consiliul de Miniştri, ce reprezintă cele 27 de state membre UE este organul decizional, care stabileşte liniile directoare ale PAC. În pregătirea reuniunilor Consiliului de Agricultură, miniştrii sunt asistaţi de către Comitetul Special de Agricultură, din care fac parte înalţi funcţionari naţionali ai Departamentului.

De asemenea, pentru ca Consiliul de Miniştri să poată adopta o decizie, Parlamentul European trebuie să-şi dea dinainte consimţământul asupra propunerilor normative ale Comisiei. În procesul implementării mecanismelor PAC, Parlamentul European deţine cu atât mai mult un rol esenţial, cu cât acestuia îi revine rolul de a aproba bugetul Comunităţii.[11]

Rolul Curţii de Conturi este de a supraveghea buna funcţionare a bugetului Uniunii şi de a interveni în supervizarea PAC.[12]

O ultimă funcţie instituţională o au Comitetul Economic şi Social, reprezentant al diferitelor tipuri de activităţi economice şi sociale şi Comitetul Regiunilor, ambele cu o funcţie consultativă, rolul lor fiind de a pregăti periodic situaţii privind diversele probleme agricole.

Legume produse in UE

 

III. Caracteristicile PAC

Conform lui Niţă Dobrotă, o politică agricolă reprezintă un ansamblu de principii, mijloace şi metode de acţiune prin care se realizează obiectivele generale ale statului în domeniul agriculturii.[13]

PAC are o serie de funcţii multiple în cadrul Uniunii Europene, în special datorită faptului că agricultorii care beneficiază de pe urma ajutoarelor comunitare au atât rolul de producători, cât şi de a gestiona peisajul rural şi de a conserva mediul natural şi turismul.

Sectorul agricol european foloseşte metode de producţie sigure, curate, ecologice, care asigură obţinerea unor produse de calitate ce satisfac cerinţele consumatorului. Sectorul agricol al Uniunii Europene are rolul de a servi comunităţile rurale, rolul său nefiind acela de a produce hrană ci, de a asigura supravieţuirea mediului rural şi de a ajuta la dezvoltarea sa turistică.

În prezent, principalele acţiuni ale PAC sunt reprezentate de îmbunătăţirea eficienţei fermelor şi oferirea de stimulente. În timp, acestea au dus la o creştere semnificativă a nivelului de producţie şi autoaprovizionare, crescând veniturile fermelor odată cu creşterea dimensiunii acestora, iar pe măsură ce agricultorii părăseau sectorul agricol, fermele se uneau.

Prin intermediul PAC, Uniunea Europeană poate produce aproape toate produsele agricole, iar în sectoare precum uleiul de măsline, carne, vin, whisky şi alte băuturi spirtoase, Uniunea Europeană este lider mondial.[14]

Problema excedentelor a fost rezolvată prin retragerea de pe piaţă a acestora şi prin subvenţionarea depozitării produselor sau prin exploatarea subvenţionată a produselor în terţe ţări pentru a evita o cădere a preţurilor fermierilor.

De asemenea, în perioada anilor `80-`90, Uniunea Europeană a introdus în politica agricolă unele măsuri cu scopul de a limita producţia de produse excedentare, utilizându-se diverse măsuri: stabilirea unor cote fixe la producţia de lapte, cu penalizări în cazul depăşirii cotei, limitarea suprafeţelor cultivate şi a numărului de animale pentru care un agricultor putea cere subvenţii, scoaterea terenurilor din circuitul agricol pentru a impune agricultorilor să lase o parte din terenuri necultivate. În timp, aceste politici au dat rezultate, iar excedentele s-au redus.

Una dintre cele mai importante exigenţe ale PAC o reprezintă calitatea produselor alimentare, Uniunea protejând această exigenţă prin diverse măsuri, precum sporirea siguranţei şi igienei alimentelor, definirea unor norme clare de etichetare, reglementări privind sănătatea animalelor şi a plantelor, cu accent pe bunăstarea animalelor, controlul reziduurilor de pesticide şi al aditivilor din alimente, precum şi prin furnizarea de informaţii privind calităţile nutritive ale alimentelor.

Între măsurile de încurajare a calităţii şi a performanţei agricole se numără exemple precum: sisteme de identificare a bovinelor şi norme de etichetare a cărnii de vită, destinate să permită urmărirea întregului traseu al cărnii din magazin şi până la ferma de origine; stimulente financiare acordate în cadrul politicii de dezvoltare rurală pentru ca agricultorii să îmbunătăţească nivelul de calitate al produselor; măsuri specifice de încurajare a conversiei către agricultura ecologică, etc.[15]

Odată cu Summitul de Rio de Janeiro din 1992, cunoscut şi sub denumirea de Conferinţa ONU asupra Mediului şi Dezvoltării la care au participat mai mult de 150 de state, 1 400 organizaţii neguvernamentale şi peste 8 000 de jurnalişti[16], problema protejării mediului, a oamenilor şi a vietăţilor capătă o nouă importanţă, cele mai dezvoltate state începând maratonul adoptării şi implementării politicilor ecologice, în prezent, din punct de vedere normativ, Uniunea Europeană fiind lider în sectorul protejării mediului.

Măsurile ecologice au fost implementate mai ales în cadrul PAC, agricultura ecologică reprezentând o metodă de producţie care conservă structura şi fertilitatea solului, promovează un standard ridicat de bunăstare a animalelor, evită utilizarea pesticidelor sintetice, a erbicidelor, a îngrăşămintelor chimice sau a stimulatorilor de creştere precum antibioticele sau organismele modificate genetic.

Agricultorii sunt încurajaţi să recurgă la tehnici care să contribuie la menţinerea ecosistemelor şi la reducerea poluării.

Agricultura ecologică din Uniunea Europeană este considerat a fi unul dintre cele mai dinamice sectoare, reprezentând în anul 2004 o suprafaţă de aproximativ 5,8 milioane de hectare, adică 3,5% din suprafaţa agricolă totală, aparţinând unui număr de 150 000 de exploatanţi.

Prin reformele PAC din 1992 au fost introduse şi măsuri de protejare a sistemelor de agromediu, astfel că acei fermieri care se angajează voluntar să realizeze obiectivele de agromediu pe o perioadă de cinci ani, pot beneficia de ajutoare. Din aceeaşi categorie fac parte şi normele care reglementează siguranţa alimentelor şi a furajelor pentru animale[17], consultanţă ştiinţifică independentă şi accesibilă publicului, recunoaşterea dreptului consumatorului de a alege pe baza unor informaţii complete privind originea şi conţinutul alimentului.

Legislaţia comunitară privind bunăstarea animalelor se bazează pe principiul că animalele nu trebuie să sufere inutil, principiu care se reflectă în normele clare privind condiţiile de creştere a găinilor, a porcilor şi viţeilor, precum şi condiţiile în care animalele de fermă pot fi transportate şi sacrificate.[18]

Alt segment PAC vizează ajutorarea comunităţilor rurale prin diferite măsuri, precum:

-         Formarea în noile tehnici agricole şi meşteşuguri rurale;

-         Asistenţă pentru instalarea tinerilor agricultori;

-         Asistenţă pentru pensionarea agricultorilor;

-         Modernizarea clădirilor şi maşinilor agricole;

-         Asistenţă acordată agricultorilor pentru îndeplinirea standardelor UE, de exemplu, cele referitoare la protecţia mediului, bunăstarea animalelor şi sănătatea publică;

-         Instalarea de echipamente de prelucrare a produselor în cadrul fermei, astfel încât agricultorii să câştige mai mult din produsele fermei prin valoare adăugată;

-         Îmbunătăţirea calităţii produselor şi comercializarea unor produse de calitate;

-         Crearea unor grupuri de producători în noile state membre;

-         Sprijinirea agriculturii în zonele montane şi în alte zone dezavantajate;

-         Renovarea satelor şi dezvoltarea facilităţilor săteşti;

-         Încurajarea turismului;

-         Conservarea şi protejarea patrimoniului rural;

-         Măsuri de agromediu pentru îmbunătăţirea mediului;

-         Strategii de dezvoltare aplicate de grupuri locale de acţiune.[19]

IV. Finanţarea PAC

Datorită existenţei sale de mai bine de 40 de ani, PAC a absorbit dintotdeauna o mare parte a bugetului comunitar. PAC cheltuieşte anual aproximativ 55 de miliarde de EURO, această sumă reprezentând 40% din bugetul total al Uniunii Europene, adică mai puţin de 0,5% din PIB-ul Uniunii.

Toate măsurile PAC sunt finanţate din bugetul comunitar prin intermediul Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA). Alături de FEOGA, fondurile structurale mai cuprind şi Fondul European Regional de Dezvoltare (FEDR), Fondul Social European (FSE), preocupat de forţa de muncă, Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) şi Fondul de Coeziune, direcţionat către statele membre mai sărace, creat prin Tratatul de la Maastricht pentru dezvoltarea proiectelor de mediu şi infrastructură.

Principalele obiective asupra cărora se focalizează fondurile structurale sunt:

-         zonele cu PIB-ul pe cap de locuitor sub 75% din media UE, două treimi din fonduri merg în această direcţie, acoperind aproximativ 20% din populaţie;

-         zone care trec prin schimbări socio-economice sau care se confruntă cu probleme structurale (cum sunt zonele miniere sau de construcţii navale), circa 18% din populaţie beneficiind de aceste fonduri;

-         fără legătură cu vreo zonă specifică: sprijinirea adaptării şi modernizării educaţiei, a pregătirii profesionale şi a politicilor de ocupare a forţei de muncă.[20]

Crearea fondului pentru finanţarea politicii agricole comune a fost prevăzut încă de la început, în Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană, articolul 40, dar în mod practic a fost creat abia în 1962 prin Regulamentul CEE 25/1962.

Resursele FEOGA sunt aportate de statele membre, indiferent de cine urmează să beneficieze de ele. Acest tip de solidaritate financiară între statele membre bogate şi cele mai puţin bogate reprezintă unul din principiile fundamentale ale Comunităţii şi o condiţie indispensabilă în dobândirea unui mare grad de echilibru economic şi social în cadrul Uniunii.

FEOGA se compune din două părţi: o componentă de garantare şi cealaltă de orientare. Secţiunea de garantare finanţează funcţionarea organizaţiilor comune de piaţă, măsurile de dezvoltare rurală, măsurile veterinare şi pe cele de informare şi evaluare, în timp ce secţiunea de orientare finanţează măsuri de dezvoltare rurală, prin investiţii în exploataţiile agricole şi în activităţi de prelucrare a produselor agricole, întinerirea populaţiei agricole, activităţi de formare profesională şi stimularea dezvoltării activităţilor neagricole.

Pentru perioada 2007-2013, PAC va beneficia de un buget maximal de 362,8 miliarde EURO, iar această sumă va fi repartizată în felul următor: 293,1 miliarde euro vor fi direcţionaţi către susţinerea agricultorilor şi a echilibrului pe piaţa comunitară, iar 69,7 miliarde euro vor fi direcţionaţi către dezvoltarea zonelor rurale.[21]

V. Politica de preţuri, prime şi ajutoare ale PAC

Pentru realizarea obiectivelor PAC s-a construit un sistem complex de reguli şi mecanisme care reglementează producţia, comerţul şi prelucrarea produselor agricole, grupate sistematic sub denumirea de Organizaţii Comune de Piaţă (OCP), care treptat le-au înlocuit pe cele naţionale în respectivele domenii sub incidenţa PAC.

În prezent circa 90% din produsele agricole din Uniunea Europeană fac part dintr-o OCP, între care: cereale, carne de porc, ouă şi carne de pasăre, fructe şi legume proaspete şi procesate,  banane, vin, lapte şi produse lactate, carne de vita şi viţel, orez, uleiuri şi grăsimi (inclusiv ulei de  măsline şi plante oleaginoase), zahăr, flori şi plante decorative, furaje uscate, tutun, in şi cânepă, hamei, seminţe, carne de oaie, carne de capră, precum ăi alte produse cărora li se aplică numai anumite reglementări.

Pentru a implementa măsurile comune de reglementare a pieţelor, Comunitatea are la dispoziţie următoarele instrumente: preţurile, intervenţia pe piaţă, ajutoarele financiare, cotele de producţie, protecţia vamală comună.

În ceea ce priveşte preţurile, la propunerea Comisiei Europene şi în urma consultării Parlamentului European şi a Consiliului de Miniştri, Comisia fixează în mod artificial trei preţuri distincte la începutul fiecărei campanii de comercializare: un preţ indicativ, unul prag (preţ minim acceptat în comercializarea produselor importante) şi ultimul, de intervenţie (preţ minim garantat).

Celelalte tipuri de ajutoare constau în plăţi pe suprafaţă, ajutoare în producţie, ajutoare destinate favorizării creşterii vitelor sau sume compensatorii. Scopul finanţărilor este de a stimula comercializarea şi concurenţa produselor. De asemenea, se mai acordă măsuri de ajutorare a pieţei şi atunci când sunt detectate animale bolnave.

VI. Modul de implementare a PAC în România

România este stat membru al Uniunii Europene cu drepturi depline începând cu data de 1 ianuarie 2007. România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană în 1995, iar în 1999 Consiliul European de la Helsinki a hotărât deschiderea negocierilor cu o parte dintre statele care depuseseră cererea de aderare, între care şi România.[22]

În postura de membru al Uniunii, România beneficiază de toate privilegiile cuvenite unui stat membru nou mai puţin dezvoltat din punct de vedere economic (subvenţii de la bugetul Uniunii către diferite sectoare de activitate precare), dar, în acelaşi timp trebuie să respecte şi reglementările comune. Din acest punct de vedere, PAC nu face excepţie.

Încă de dinaintea aderării, României i s-a impus adoptarea şi implementarea unor serii de reglementării şi norme juridice specifice Uniunii Europene, precum implementarea acquis-ului comunitar sau restructurarea diferitelor sectoare cheie (justiţie, armată, industrie, economie, etc.).

Conform analizei Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor (azi Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale) din anul 2001, contribuţia agriculturii şi a silviculturii la formarea PIB-ului românesc, în perioada 1989-2000, a fost în mod constant semnificativă, remarcându-se printr-o creştere a acesteia de la 13,7% în 1989 la 18,6% în 1992. Această pondere a fost menţinută până în 1996, după care s-a constatat o descreştere la 12,9% în 1999 şi 11,4% în anul 2000.[23]

Zonele rurale din România sunt întinse pe 87, 1% din teritoriul ţării, cuprinzând 45,1% din populaţie, adică 9,7 milioane locuitori.[24]

Stadiul agriculturii romanesti

Pentru perioada 2007-2013, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a creat Programul Naţional de dezvoltare Rurală, menit să analizeze situaţia actuală a agriculturii româneşti, să ofere o perspectivă generală şi în final să ajute la întocmirea planurilor prin intermediul cărora cetăţenii români vor putea beneficia de fondurile structurale provenite din bugetul Uniunii Europene.

Planul arată dorinţa României de a implementa întru totul reglementările comunitare din domeniul PAC, urmând să înfiinţeze, conform art. 68 din Regulamentul CE 1698/2005 Reţeaua Naţională de Dezvoltare Rurală, cu scopul de a grupa la nivel naţional organizaţiile şi autorităţile implicate în procesul de dezvoltare rurală. Obiectivele acesteia sunt de crea o economie agricolă şi forestieră bazată pe exploataţii care trebuie să se angajeze pe calea modernizării, favorizarea biodiversităţii şi conservarea mediului, îmbunătăţirea calităţii vieţii şi dezvoltarea economică în spaţiu rural, îmbunătăţirea guvernanţei locale în vederea creării şi implementării strategiilor pentru dezvoltare locală.[25]

România are o poziţie privilegiată din punct de vedere a resurselor agricole şi, deoarece terenurile agricole din ţara noastră însumează 39,5% din suprafaţa totală a teritoriului, aceasta este privită în mod frecvent drept principal beneficiar al fondurilor PAC, astfel că pentru perioada 2007-2013, România ar putea să beneficieze de aproximativ 7,5 miliarde euro.

De asemenea, dincolo de oportunităţile pe care România le are în ceea ce priveşte fondurile europene, aplicarea unui cadru de reglementare mai stabil şi mai predictibil ca urmare a implementării PAC ar putea avea efecte pozitive asupra stabilizării preţurilor. Valorificarea deplină a avantajelor integrării României în Uniunea Europeană ar putea deschide noi oportunităţi pentru fermierii români ce vor putea aproviziona o piaţă cu o populaţie ce depăşeşte 80 milioane de locuitori. Teoretic, România poate deveni a treia putere agricolă a Europei după Franţa şi Germania în condiţiile unei absorbţii bune a fondurilor europene până în 2013, a unor investiţii străine directe semnificative şi a unui anumit sprijin guvernamental.[26]

Însă, în timp ce politicile agricole şi instituţiile oficiale au îndeplinit în mod formal toate criteriile de aderare la Uniunea Europeană, sectorul agricol în sine nu este încă pregătit să folosească în mod eficient oportunităţile ivite şi să răspundă adecvat noilor provocări.

Deşi România dispune de 14,7 milioane de hectare de teren agricol, recoltele sunt modeste şi foarte vulnerabile la excese meteorologice, în timp ce creşterea animalelor se face în general în ferme de mici dimensiuni. Cerealele reprezintă principala cultură, cu aproape două treimi din suprafaţa cultivată la nivelul anului 2007, ponderea cea mai mare în suprafaţa cultivată cu cereale revenind porumbului (49,5%) şi grâului (37,9%). Acestea sunt urmate de floarea-soarelui, cartofi, legume şi furaje. Stocul de animale este reprezentat în principal de bovine, porcine şi păsări. România nu-şi poate asigura necesarul intern de produse agro-alimentare, ceea ce a făcut să cunoască în perioada postcomunistă un deficit continuu al balanţei comerciale, care a trecut în 2007 de 1,8 miliarde euro. Deşi ponderea agriculturii în PIB a scăzut de la 18-21%, la începutul anilor 1990, la doar 6,6%, în 2005, aceasta este mult mai ridicată decât media europeană. De asemenea, proporţia populaţiei angajate în agricultură rămâne foarte ridicată. După un vârf de 41% în perioada 1999-2001, când o mare parte din muncitorii disponibilizaţi în industria mineritului şi prelucrătoare au îngroşat rândurile populaţiei agricole, aceasta s-a stabilizat la un nivel de 30% în 2006.[27]

Concluzii

PAC per ansamblu a fost creată pentru a aduce performanţă în economiile statelor membre Uniunii Europene. Obiectivele sale vizează finalităţi în acord cu respectul faţă de cetăţean şi faţă de drepturile sale, punând înainte de toate siguranţa şi sănătatea individului, astfel că odată cu dezvoltarea PAC, în conformitate cu cerinţele cetăţenilor europeni, următorii factori au dobândit o importanţă din ce în ce mai mare:

-         îmbunătăţirea calităţii alimentelor în Europa;

-         garantarea siguranţei alimentelor;

-         grija pentru bunăstarea societăţii rurale;

-         protejarea mediului pentru generaţiile viitoare;

-         crearea unor condiţii mai bune de sănătate şi bunăstare a animalelor;

-         realizarea acestor obiective cu cheltuieli minime pentru bugetul UE (finanţat în principal de contribuabili).[28]

În acest context, România nu poate avea decât numai de câştigat, cu atât mai mult cu cât în ţara noastră există condiţiile optime pentru dezvoltarea unei agriculturi puternice care să susţină sectorul economic al statului. Însă aceasta se poate realiza doar printr-un interes crescut al autorităţilor faţă de nevoile cetăţenilor, sprijinirea proiectelor acestora, informarea şi îndrumarea cu real interes a proaspeţilor „fermieri”.

De asemenea, o atenţie mai sporită trebuie acordată politicilor de mediu şi celor privind bunăstarea animalelor.

Copyright Ana Simion

Contact: dark_bomby@yahoo.com

---

[1] Claudia Ionescu, Nicolae Toderaş, Politica de dezvoltare regională, Colecţia Uniunea Europeană, Bucureşti, Tritonic, 2007

[2] Politica agricolă comună, Centrul Român de Politici Europene, www.crpe.ro.

[3] Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Iaşi, Polirom, 1999

[4] Treaty establishing the European Community, Rome, 25 martie 1957, Title II, art. 39 (art. 33 în varianta consolidată a tratatului).

[5] Politica agricolă comună pe înţelesul tuturor, Comisia Europeană, Direcţia Generală pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, European Communities, 2007, ec.europa.eu/agriculture.

[6] John Pinder, Uniunea Europeană: foarte scurtă introducere, Bucureşti, Bic All, 2005

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] Ibidem

[10] Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană – aprofundare şi extindere: de la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană, Bucureşti, ed. Trei, 2001

[11] Uniunea Europeană: istoric, instituţii, procese decizinale, Seria Micromonografii – Politici Europene, Institutul European din România, 2003.

[12] Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit.

[13] Niţă Dobrotă, Dicţionar de economie, Bucureşti, ed. Economică, 1999

[14] Politica agricolă comună pe înţelesul tuturor, Comisia Europeană, Direcţia Generală pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, European Communities, 2007, ec.europa.eu/agriculture.

[15] Ibidem.

[16] Teodor Frunzeti, Globalizarea securităţii, Bucureşti, ed. Militară, 2006

[17] Norme privind introducerea pe piaţă şi utilizarea furajelor, Centrul de Informare pentru Agricultură, 5 februarie 2009, www.recolta.eu.

[18] Sacrificarea animalelor se va face tot prin asomare, în 2009, a spus Ilie Sârbu, Centrul de Informare pentru Agricultură, 21 martie 2009, www.recolta.eu.

[19] Politica agricolă comună pe înţelesul tuturor, Comisia Europeană, Direcţia Generală pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, European Communities, 2007, ec.europa.eu/agriculture.

[20] John Pinder, op. cit.

[21] Integrare europeană: Bugetul european 2007-2013, Agra Press Hebdo, nr. 3036, 30 ianuarie 2007, www.fermierul.ro.

[22] Aderarea României la Uniunea Europeană: capitolele de negociere, Teme europene, aprilie 2007, infoeuropa.ro.

[23] Document de poziţie al României, Capitolul 7: Agricultura, Conferinţa interguvernamentală pentre aderarea la Uniunea Europeană, www.maap.ro

[24] Conform indicatorilor Institutului Naţional de Statistică, 1 iulie 2005.

[25] Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, 2007-2013, Guvernul României, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, 31 martie 2009, versiunea a III-a, www.madr.ro

[26] Loriana Vlad, Agricultura României până în 2013, Revista Lumea Satului, nr. 22, 16-30 noiembrie 2008.

[27] Bogdan Enache, Agricultura românească, de la CAP la PAC, Săptămâna Financiară, 25 iulie 2008, www.sfin.ro.

[28] Politica agricolă comună pe înţelesul tuturor, Comisia Europeană, Direcţia Generală pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, European Communities, 2007, ec.europa.eu/agriculture.