Comisia Trilaterală

Sigla TC

În concepţia jurnalistului român, George Preda, Comisia Trilaterală (denumită de aici înainte TC – Trilateral Commision) este un „grup elitist care îi reuneşte pe conducătorii celor mai puternica corporaţii industriale şi comerciale din lume, precum şi ai celor mai bogate bănci, inclusiv BM şi FMI, alături de personalităţi din mediul ştiinţific, universitar, sindicate, presă, drept”.[1] Comisia Trilaterală a avut o bază pur economică, aşa cum remarcă senatorul Barry Goldwater în cartea sa din 1979, With no apologies (Fără scuze): „Comisia Trilaterală este internaţională şi încearcă să fie vehiculul unei consolidări multinaţionale a intereselor comerciale şi bancare prin înşfăcarea controlului asupra guvernului politic al SUA”.[2]

Caracterul economic este subliniat şi de Cristian Crăiţă: „Scopul acestei organizaţii este de a uni forţele giganţilor industriali şi economici, adică SUA, Japonia şi Europa Occidentală”.[3]

Ideea creării TC i-a aparţinut în totalitate preşedintelui Council on Foreign Relations, David Rockefeller. La întrunirea Bilderberg din 21-23 aprilie 1972 din Knokke-Heist, Belgia, Rockefeller avea să anunţe crearea Comisiei, idee care a fost primită cu entuziasm. Pentru punerea în mişcare a TC, D. Rockefeller s-a bazat pe inspiraţia şi ajutorul unui profesor de la Universitatea din Columbia, polonezul Zbigniew Brzezinski.[4] Într-un articol publicat în 1970, în publicaţia oficială a Council on Foreign Relations, Foreign Affaires, Brzezinski susţinea necesitatea de a se crea o alianţă mondială între nucleele conducătoare din Europa, America de nord şi Extremul Orient: „ Este necesară o nouă şi mai largă organizaţie – creaţie a unei comunităţi a naţiunilor dezvoltate care în mod efectiv să poată discuta şi căuta rezolvare al diferitele probleme ce confruntă omenirea. Pe lângă SUA şi Europa de Vest, ar trebui inclusă şi Japonia. Un consilier reprezentând SUA, Europa de Vest şi Japonia, ai căror şefi de stat să ţină mitinguri regulate şi având o structură de bază, ar fi un bun start”.[5]

Aceste idei au fost elaborate de Brzezinski ulterior în lucrarea Between two ages: America`s role in the technotonic era (Între două epoci: rolul Americii în era tehnotonică), care avea să devină baza ideologică a TC. Brzezinski a mai susţinut în cartea sa că „suveranitatea naţională nu mai este un concept viabil”, pronosticând „o mişcare unită în vederea formării unei comunităţi mai mari, prin dezvoltarea naţiunilor […], manifestată prin varietatea relaţiilor indirecte şi a limitării deja în vigoare a suveranităţii naţionale”.[6]

David Rockefeller senior, presedinte fondator al Comisiei Trilaterale

TC a luat fiinţă în 1973 şi cuprindea lideri din afaceri, finanţe, guverne şi presa din Europa de Vest, America de Nord şi Japonia. David Rockefeller era preşedintele fondator, iar Brzezinski directorul fondator al diviziei Americii de Nord, a cărui majoritate a membrilor erau în acelaşi timp membri ai Council on Foreign Relations. Ceva mai târziu, în Wall Street Journal, numărul din aprilie 1980, David Rockefeller explica: „Comisia Trilaterală este, în realitate, un grup de cetăţeni interesaţi în propagarea unei mai eficiente înţelegeri şi cooperări între aliaţii internaţionali”.[7] Împreună cu Brzezinski, David Rockefeller a ales aproximativ 300 de persoane din America de Nord, Europa şi Japonia, pe care le-a invitat să facă parte din Comisie. Aceşti oameni se aflau în vârful piramidei în profesia lor, fie ea corporatistă, academică, politică sau din presă. Faptul că au putut convinge atât de mulţi oameni sa spună „da” invitaţiei, este o mărturie a imensei influenţe pe care o exercitau Rockefeller şi Brzezinski în lume.

În opinia multor cercetători, motivul pentru care era necesară TC se datora necesităţii de a pune o nouă ordine în economia mondială. Pentru o mai bună funcţionare a sistemului economico-financiar internaţional, se cerea o mai strânsă cooperarea între zonele cele mai dezvoltate din punct de vedere economic din lume: continentul european, american şi asiatic, cu implicarea directă a ţărilor mai puternice din zonele respective. Probabil nimeni nu a descris operaţiunea TC mai succint decât a făcut-o reporterul veteran, Jeremiah Novak în Christian Science Monitor din 7 februarie 1977: „ Astăzi, un nou val de economişti, lucrând într-o organizaţie sub numele de Comisia Trilaterală, se află pe punctul de a crea un nou sistem economic, internaţional, unul proiectat de oameni la fel de inteligenţi precum Keynes şi White[8]”.[9]

Reprezentând o creaţie în totalitate americană, în care majoritatea membrilor erau şi membri CFR (Council on Foreign Relations) şi implicit erau personalităţi de marcă în domeniile în acre activau, TC şi-a făcut simţită prezenţa şi în Departamentul de Stat american. James Earl Carter, cel de-al 39-lea preşedinte al Americii, între anii 1977-1981, a fost ajutat de David Rockefeller şi Brzezinski să câştige cursa democrată pentru nominalizare şi postul de preşedinte, mobilizând puterea monetară a bancherilor de pe Wall Street, influenţa intelectualilor din comunitatea academică şi controlorii media reprezentaţi în adunarea membrilor CFR şi al TC. Nu a fost un accident faptul că Brzezinski şi Rockefeller l-au invitat pe Carter să intre în Comisie în 1973. dar nu erau dispuşi să mizeze totul pe mâna lui Carter. L-au făcut membru fondator al Comisiei, dar, pentru a-şi păstra opţiunile deschise, i-au adus în organizaţie pe Walter Mondale şi pe Elliot Richardson, un foarte bine văzut membru al administraţiei Nixon, ţinând cont în acelaşi timp şi de alţi potenţiali candidaţi.[10]

Imediat după nominalizarea sa în 1977, Carter l-a ales ca vice-preşedinte pe Mondale, iar Brzezinski a fost numit în funcţia de consilier în problema afacerilor externe. De asemenea, încă 16 membri ai TC au fost instalaţi în Cabinetele Casei Albe şi în agenţii guvernamentale importante. Despre această polarizare a puterii comentează Antony Sutton: „Aspectul cel mai interesant al trilateralismului este că reuneşte mai mult persoane care deţin funcţii de putere şi influenţă, decât persoane puternice şi influente”.[11] Toate administraţiile americane după Carter, au avut într-un număr neobişnuit de mare, membri ai Trilateralei.[12]

Ronald Wilson Reagan (1911-2004), cel de-al 40-lea preşedinte al Americii, nu a fost membru al TC, însă vice-preşedintele său, George H.W. Bush, a fost. Alegerea lui George H. W. Bush în funcţia de preşedinte a consolidat şi mai mult influenţa TC în SUA. William Jefferson Clinton, membru al TC, a urmat în 1992 în funcţia de preşedinte, pentru ca în 2000, George Bush Junior să preia ştafeta prezidenţială. Bush Junior nu este un membru al TC, însa vice-preşedintele său, Dick Cheney, este.[13]

TC nu este un grup secret, securitatea întrunirilor sale nu este atât de strictă ca în cazul clubului Bilderberg, iar membrilor din presă nu le este interzisă mediatizarea evenimentelor. De altfel, Comisia dispune chiar de un site, unde îşi publică listele membrilor, rapoartele anuale sau semestriale, rolul scopul şi obiectivele organizaţiei, precum şi programele activităţilor şi evenimentelor pe care le organizează. Datele întrunirilor sunt publice, cea din 2007 a fost susţinută în Belgia, la Bruxelles, între 16 şi 19 martie, iar cea din 2008 va avea loc la Washington DC între 25-28 aprilie 2008. Subiectele dezbătute în cadrul reuniunilor sunt ulterior publicate în Trialogue, revista oficială a TC.

Prima intrunire a Comisiei Trilaterale, desfasurata in Tokyo, Japonia

Definiţia TC postată pe site-ul său oficial este suficient de hilară încât să stârnească controverse: „forum non-guvernamental, cu orientare politică, adunând 350 de cetăţeni distinşi ai Europei de vest, Nordului Americii şi Asia, cu scopul încurajării înţelegerii reciproce şi unei mai strânse cooperări între aceste trei regiuni asupra unor probleme comune”.[14]

Comisia se întruneşte anual, rotativ, în fiecare regiune. În 2006 s-a întrunit la Tokyo, în 2007 în Belgia, iar întrunirea din 2008 va avea loc în Washington. Fiecare zonă susţine conferinţe regionale anuale şi diferite tipuri de evenimente pe cont propriu. Conform propriilor publicaţii, membrii TC care sunt numiţi în funcţii publice în ţările de provenienţă sunt obligaţi să renunţe la statutul de membru al TC. Atribuţiile de conducere în cadrul TC sunt preluate de un Comitet Executiv, format din 36 de membri. Aceştia reprezintă elita Comisiei.

În prezent, printre personalităţile marcante care fac parte din Comitetul Executiv, îi regăsim pe: Zbigniew Brzezinski, François Bujon de L’Estang, preşedinte al Citigroup din Paris, fost ambasador al Franţei în SUA, Vladimir Dlouhy, fost ministru al Industriilor şi Comerţului în China, Bill Emmott, editor la The Economist în Londra, Toyoo Gyohten, vicepreşedinte al Tokyo-Mitsubishi, Mugur Isărescu, guvernator al Băncii naţionale din România, Béla Kadar, fost ministru al Relaţiilor Economice Internaţionale din Ungaria, Lee Hong-Koo, ambasador coreean în marea Britanie şi SUA, etc.[15]

---

[1] George Preda, Comisia Trilaterală controlează din umbră economia mondială, iulie 2007, yogaesoteric.net

[2] Patrick Wood,  The Trilateral Commision: Usurping Sovereignity, August Review,  vol. 5, nr. 12,

14 noiembrie 2005 augustreview.com

[3] Cristian Crăiţă, op. cit., p. 44

[4] Cristina Martin, op. cit.

[5] James Perloff – În umbra puterii: CFR şi declinul american, ed. Tehnică, Buc, 1997

[6] Ibidem

[7] James Perloff, op. cit.

[8] Autorii sistemului creat în urma Conferinţei de la Bretton Woods din 1944

[9] Patrick Wood, The Trilateral Commision: Usurping Sovereignity, vol. 5, nr. 12, 14 noiembrie 2005 August Review, augustreview.com

[10] Wilhelm von Angelsdorf – Mâna lungă a conspiraţiei, ed. Antet, Prahova

[11] Antony Sutton – Trilaterals over America, San Diego, 2006

[12] Ibidem

[13] Patrick Wood, op.cit

[14] Site-ul oficial al TC – www.trilateral.org, Frequently asked questions – What is the Trilateral Commision?

[15] Trilateral.org – Membership