Naţiune şi naţionalism în era globalizării – II

Din punct de vedere ideologic, naţionalismul „preamăreşte şi exaltează naţiunea sau naţionalitatea pe plan politic, economic, moral şi cultural pe deasupra intereselor de clasă sau de grup social”[1], la originile sale regăsindu-se inegalitatea dintre state şi naţiuni în sistemul internaţional, diferenţele dintre state la nivel de mărime, putere, bogăţie sau dezvoltare. Naţionalismul are la bază concepţia faptului că popoarele lumii se încadrează mai mult sau mai puţin firesc în grupuri distincte sau naţiuni, naţionalitatea unei persoane fiind ceva dobândit prin naştere.[2]

Natiune si nationalism in era globalizarii

Conform abordării doctrinare, naţionalismul se bazează pe raţiuni ale „interesului naţional […] desemnând, de obicei, politica independenţei economice şi politice, cauza apărării suveranităţii naţionale, a progresului şi prosperităţii propriei naţiuni şi a propriului stat”[3]. Ion Mitran face şi distincţia între valorile pe care poate să le aibă naţionalismul, considerând că atunci când există un naţionalism constructiv, democratic, acesta poate fi considerat ca un factor de progres, enumerând la antipod naţionalismele şoviniste, rasiste sau xenofobe şi nedemocrate, care ajung în cele din urmă să devină inumane.[4]

O serie de cercetători ai sfârşitului de secol al XX-lea au căutat să identifice originile, cauzele şi trăsăturile naţionalismului, între cei mai remarcabili numărându-se Benedict Anderson, Ernest Gellner, Anthony Smith şi Eric Hobsbawm.

"Comunitatile imaginate" ale lui Benedict Anderson

Naţionalismul, aşa cum îl abordează Benedict Anderson îşi are rădăcinile conceptuale plasate la finalul secolului al XVIII-lea, referindu-se mai exact la perioada 1878-1838 din America, considerând că naţionalismul ca instrument al statului-naţiune este de invenţie americană.[5] Conform lui Griffiths, Anderson doreşte să găsească motivul pentru care o parte atât de mare a oamenilor consideră că indivizii ar fi parte a unei anumite „naţiuni” ce are drept de suveranitate peste un teritoriu şi se simt atât de loiali încât consideră o foarte mare onoare să „moară pentru ţară”.[6]

Importanţa lui Anderson în domeniul studiului naţionalismului se datorează, însă,  definiţiei date naţiunii şi naţionalismului, conform căreia acestea ar reprezenta „artefacte culturale de un anumit tip”[7] sau „o comunitate politică imaginară şi imaginată ca fiind atât intrinsec limitată, cât şi suverană”.[8] Argumentele sale au la bază faptul că nici un cetăţean al vreunui stat nu-şi va putea cunoaşte vreodată absolut toţi compatrioţii, însă va avea întotdeauna imaginea comuniunii lor, fapt care presupune un proces de imaginaţie.

Ernest Gellner defineşte naţionalismul în termenii unui „principiu politic care statuează că unitatea politică şi cea naţională ar trebui să fie congruente”.[9] Gândirea generală a lui Gellner cu privire la naţionalism se bazează pe concepţiile sale despre era „modernă”, pe care o consideră o ruptură majoră şi ireversibilă de trecut, principalele trăsături ale acestei perioade fiind: dezvoltarea societăţii industrializate, răspândirea culturii scrise, dezvoltarea tehnicii, a educaţiei în masă şi a diviziunii muncii între indivizi şi clase sociale.[10]

Practic, beneficiile pe care le aduce modernitatea – industrializarea – sunt văzute de Gellner ca şi cauze ale naşterii şi răspândirii naţionalismului,[11] oferindu-i următoarea definiţie: „naţionalismul reprezintă întemeierea unei societăţi anonime, impersonale, cu indivizi atomizaţi reciproc, substituibili, ţinuţi laolaltă în primul rând de o cultură comună de acest tip, în locul unei complexe structuri anterioare de grupuri locale, susţinute de culturi folclorice reproduse local şi idiosincratic chiar de către microgrupuri”.[12]

Spre deosebire de cercetătorii analizaţi mai sus, Anthony Smith abordează naţionalismul din perspectivă primordialistă, argumentându-şi poziţia prin faptul că dacă naţionalismul ar fi produsul modernităţii, atunci ar fi posibil ca, într-o presupusă eră postmodernă, naţionalismul să devină perimat.[13] Argumentează faptul că etnicitatea reprezintă ingredientul esenţial al identităţii naţionale şi susţine că toate comunităţile etnice fac referire în istoria lor la o aşa numită „eră de aur” a măreţiei lor, însă nu toate etniile sunt încununate de succes, „distribuţia inegală a etno-istoriei” stimulând din punct de vedere politic comunităţile mai puţin privilegiate să recupereze aceste dezavantaje.[14]

Eric J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent: program, mit, realitate

Eric Hobsbawm preia definiţia naţionalismului de la Gellner[15], argumentând că naţiunile sunt construcţii moderne şi, de asemenea, că ele nu sunt entităţi sociale de neschimbat/netransformat. Acesta vede dezvoltarea naţiunilor la intersecţia dintre schimbările politice, cele tehnologice şi bineînţeles, cele sociale, considerând că întreaga problemă ar trebui analizată în contextul acesta. [16]

Ilustrează dinamismul naţionalismului în discuţia sa ca un efect al naşterii etnicităţii şi a limbii ca fiind cauza mişcărilor naţionale între anii 1880-1914. Acesta argumentează faptul că schimbările internaţionale sociale şi politice au dus la naşterea naţionalismului etnic şi lingvistic.[17]

Una dintre dificultăţile legate de naţionalism se referă la definirea exactă a ceea ce presupune a fi o naţiune, identificarea mărcii unui grup de oameni care îi face membri ai aceloraşi naţiuni. Therence Ball şi Richard Deger consideră că nu există un răspuns adecvat acestei probleme, cu toate că naţionaliştii recurg la caracteristici precum aceeaşi rasă, etnicitate, cultură, limbă, religie, obiceiuri sau istorie, fiecare dintre aceste trăsături fiind ele însele greu de definit.[18]

---

[1] Silviu Brucan, Îndreptar-dicţionar de politologie, ed. Nemira, Bucureşti, 1993, p. 59.

[2] Therence Ball, Richard Deger, Ideologii politice şi ideal democratic, ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 31.

[3] Ion Mitran, Politologie, ed. Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2000, p. 121.

[4] Ibidem, p. 123.

[5] Benedict Anderson, Comunităţi imaginate. Reflexii asupra originii şi răspândirii naţionalismului, ed. Integral, Bucureşti, 2000, p. 67.

[6] Martin Griffiths, Relaţii internaţionale: şcoli, curente, gânditori, ed. Ziua, Bucureşti, 2003, p. 411.

[7] Benedict Anderson, op. cit., p. 11.

[8] Ibidem, p. 12.

[9] Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, ed. Antet, Bucureşti, 1997, p. 9.

[10] Martin Griffiths, op. cit., p. 421.

[11] Ernest Gellner, op. cit., p. 66.

[12] Ibidem, p. 90.

[13] Martin Griffiths, op. cit., p. 429.

[14] Ibidem, pp. 429-431.

[15] Eric J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent: program, mit, realitate, Editura Arc, Chişinău, 1997, p. 11.

[16] Ibidem, p. 12.

[17] Ibidem, pp. 101-102.

[18] Therence Ball, Richard Deger, op. cit., p. 32.